Era târziu în noapte și un cer bleumarin plin de stele zâmbitoare deasupra deșertului saharian. Am închis ochii, încercând să dau sens contrastului dintre lumina și întunericul infinit. Mi-a fugit mintea la „Micul Prinț”, de Saint-Exupery. Am crezut dintotdeauna că deșertul este un loc suspendat în timp. Un vid în care nu crește viață. Un loc prielnic poate doar vieții din tine, și asta doar dacă ești pregătit.
Beduinul mi-a oferit un ceai și mi-a povestit legende din stele. Mi-a vorbit de Al Thurayya, Pleiadele, fiicele lui Atlas, transformate-n astre, pentru a le salva de goana lui Orion. Mi-a spus de eroul Suhail, transformat și el în stea, recompensă pentru faptele bune. De Al-Shi’ra, Steaua Câinelui, făclia cosmică a întunericului.
Oare vedem cu toții aceleași stele?
Am căzut pe gânduri și mi-am amintit de un alt basm, al copilăriei mele.
„…Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte….”
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – Petre Ispirescu
Crud, mi-am spus. Ne naștem și plângem, implorând alinare. Promisiuni nesfârșite de sănătate, noroc și avuție. Cu timpul, dacă circumstanțele sunt favorabile, creștem curioși. Învățăm, imităm, ne formăm. Ce era cândva nou și captivant devine, în scurt timp, vechi și anost. Părăsim cuibul și pornim într-o călătorie de descoperire și cucerire. Trecerea timpului se simte altfel când suntem copii.
Curând, ne trezim trăind după ceas. Asvârliți într-o moară a timpului ce ne consumă rapid, măcinându-ne în cenușă. Devenim suprasaturați, plictisiți până la refuz. Căsătoriți cu Fata Morgana, himera posesiunilor, puterii, influenței.
Suntem absorbiți într-un continuum spațiu-timp, crezându-ne invincibili. Nemuritori pentru acel scurt moment trecător. Ne îmbătăm cu apă moartă, convinși că este apa vie, fără să realizăm cât de fragilă este viața. Un fir de iarbă pe-o pajiște vastă, la baza unui canion al uitării.
Pare că ne cheltuim anii pentru ceva ordinar și ieftin. Vanitatea. Numim nenorociții nefericiți. Trăim în iluzia că noi consumăm timpul, când, de fapt, timpul există simultan, dintotdeauna. Aici și Acolo. Omniprezent și Omniscient. În fapt, noi suntem cei consumați.
Nu înțeleg acea vorbă la aniversare, „La mulți ani pentru x primăveri!”, când omul are clar doar patru anotimpuri. Vine pe lume și crește la sfârșit de iarnă, într-o primăvară, cu ghioceii. În vară, își coace fructul cu energia primăverii, apogeul vieții. Toamna, își culege roadele trudei sale văratice și se pregătește pentru iarnă. Dacă este nenorocos, va prinde și iarna grea, până aproape de topirea zăpezii deja murdărită și pângărită de ploi, praf, poveri. Se duce împreună cu ea. Legea Firii.
Mă întreb adesea de ce uităm să trăim. Iar când uităm să trăim, pentru ce trăim în continuare?
Mă resemnez cu gândul că o viață de om oricum nu ar fi fost de ajuns.
Uneori, aș vrea să opresc timpul meu, să percep lumea în moduri pe care mi le pot doar imagina. Să îmi închid ochii minții, să pot simți goana nemilostivă a timpului lumii trecându-mi pe lângă ureche, asemeni unui zvon ce l-am auzit întâmplător în drumul meu. O imagine ce o surprind doar cu coada cozii ochiului frunții. O furtună de nisip.
Alteori, aș vrea să am tot timpul din lume doar pentru a-l simți cum se scurge printre degete. Nisip fin. Să fiu o clepsidră, mereu la început și la sfârșit. Veșnic în așteptarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.
Spre dimineață, înainte să se crape de ziuă, beduinul ne face semn că e timpul să ne punem în mișcare. În timp ce îmi strângeam lucrurile, un grăunte de nisip rătăcit de furtuna care va să vie îmi șoptește râzăreț: Tempus Fugit. Memento Mori.
Ridic privirea. Cerul e același.
Și totuși, parcă nu-l mai văd la fel.