Cutreieram într-o zi o pădure de fag și mă minunam de înălțimea și suplețea copacilor. Mă întrebam cum reușesc aceștia să crească atât de aproape de soare. Falnici, sinceri, așezați parcă într-un model predefinit, în care să nu se eclipseze, fiecare să fie văzut, auzit.
Îmi aminteam vag de o informație citită undeva despre arborii de fag, potrivit căreia aceștia formează o rețea subterană intricată de rădăcini și fungi, prin care se conectează și comunică între ei, transmițându-și totodată elemente naturale necesare supraviețuirii lor.
Asta se întâmplă datorită copacilor bătrâni, cu rădăcini puternice și trunchiuri înalte, ale căror coroane au mai mult acces la lumină. Odată ajunși aproape de soare, aceștia își pot realiza cu mai puțină dificultate funcțiile vitale, astfel încât să hrănească și copacii mai mici, puieții lor. Spre finalul vieții, arborii bătrâni încep să își reducă rădăcinile pentru a face loc celor tineri, transferându-le ultimele lor resurse de dioxid de carbon pentru a-i întări și a le susține creșterea. Un sacrificiu lent, dătător de viață, perpetuu.
Urmăream atent firul fiecărui trunchi de pe potecă, din rădăcină înspre soare, și îmi spuneam, în timp ce mă îndepărtam de inima pădurii: cum e omul, cum e pomul. Semnătura genetică a naturii. La urma urmei, cu toții pornim de la o sămânță și ne dezvoltăm în funcție de mediul înconjurător, având același instinct de supraviețuire. Cu umbră în jurul nostru, ne îndepărtăm de rădăcini pentru a ne putea scălda în lumina soarelui, indispensabilă progresului.
Există, totuși, o diferență la destinație. Odată ajunși la soare, noi, oamenii, suntem puși în fața unor alegeri. De multe ori, ele gravitează în jurul aceleiași întrebări: să împărțim orizontul? Nu e de mirare că ei se numesc Natura, iar noi Natura Umană. Probabil, diferența constă în posibilitatea noastră de a alege între bine și rău, unde ei nu au acest privilegiu.
În timp ce poteca se îngusta și lăsam în urma mea zveltele trunchiuri de fag, culoarea lor rece, de piatră, le făcea să pară niște coloane antice, înșiruite parcă de-a lungul unui templu, pentru protecție. “Un loc pentru Muma Pădurii”, mi-am spus cu un zâmbet ștrengăresc.
Mintea mea a zburat îndată la poveștile copilăriei, la vrăjitoarea bătrână și malefică. Spirit rău al pădurii necunoscute, care răpește copiii năzdrăvani și îi pedepsește pe cei ce nu îi respectă sanctuarul. O furie vindicativă, dar și o zână bună. Protectoare, înțeleaptă, mama celor patru anotimpuri, a naturii nemuritoare în toată splendoarea ei. Intrigantă dualitate, aproape umană. Mi-am continuat ușor plimbarea, atentă însă la foșnetul frunzelor căzute, pe care le striveam în calea mea.
Contemplând frumusețea pădurii de fag, descopăr însă un gând ce nu îmi dădea pace. Un gând despre un vis mai vechi, tot dintr-o pădure. În acest vis din perioada facultății, mă aflam într-o pădure necunoscută, densă, mlăștinoasă, cu bălți mici, dar adânci. Asemeni unei delte tinere, încă în formare, sălbatică.
Se făcea că eram o pasăre ce stătea pe ramura unui copac înalt. Privind în jos, mă vedeam pe mine, în trup omenesc, alergând bezmetic printre rădăcinile copacilor încă nefixate în sol, mișcătoare. Părea de parcă eram alergată de un monstru sacru, pornit să mă pedepsească pentru toate trufiile mele. Mă îndreptam în viteză spre „undeva”, de parcă știam deja drumul.
Îndepărtându-mă de inima pădurii, și om, și pasăre, am lăsat monstrul în urmă. Nu am apucat însă nici să îmi domolesc pasul, moment în care am căzut piatră într-o baltă. Reușind să ies facil din aceasta, încărcată de adrenalina coridei, mă îndepărtez câțiva pași, moment în care pic într-alta. De fiecare dată când ieșeam dintr-o baltă, cădeam în alta. Cădeam și ieșeam și pășeam și cădeam din nou. Un veritabil coșmar, natura punitivă.
Îndârjisem și luptasem. Aveam totuși vitalitatea și reziliența tinereții. O dorință obsesivă de viață și cunoaștere. După ceva timp însă, în trupul uman s-a instalat deznădejdea și deziluzia. Obosisem să înot mereu la suprafață și să o iau de la capăt. Simțeam deja că nu îmi este sortit să răzbat vreodată. Precum o sarcină eternă, ca cea a lui Sisif. Simțeam, în chip de pasăre, o neputință de a-mi salva trupul, care mă turmenta cu amintirea tuturor înfrângerilor mele. Mă uitam în jos la omul sleit de puteri și îmi doream să fiu în locul lui.
M-am trezit subit, probabil după moartea iminentă din vis, atât a trupului, cât și a chipului, cu un sentiment arzător de angoasă. Îmi simțeam inima bătând în mijlocul frunții, strigându-și cea mai mare frică. Am crezut că acum îmi vine adevăratul sfârșit. Într-un pat gol, dintr-o cameră mică, într-o clădire mare și veche, fără să știe nimeni de mine, unde stau, unde mănânc.
În câteva momente, starea de panică s-a disipat și m-am reîntors la somn, cu grijă.
Poate că monstrul din vis era însuși Pan, creatura sălbăticiunii, cu coarne și picioare de țap. Poate că nu am reușit să scap, în vis, pentru că alegeam mereu aceleași cărări, lipsite de sens, uneori goale, fără nicio orientare, fără substanță. Haosul tinereții. Parcă aveam o dorință sadică de a mă pierde și a mă regăsi la nesfârșit, ca și cum aș fi nemuritoare, precum pădurea. Nu mă opream din goană. Eram un cal înhămat la o căruță, purtând un căpăstru cu ochelari.
Poate că, în vis, codrul pierzaniei era de fapt desișul minții mele încă neexplorate. Poate că, ascuns în chip de pasăre în coroana arborilor, era eul meu, torturat de futilitatea luptelor trupului. De aroganța tinereții, care ne dă un curaj teribil în fața tuturor aversiunilor, aproape inconștient.
Ne iubim prea puțin, risipindu-ne tinerețea în căutarea de locuri noi în care să ne înfigem rădăcinile firave, îndepărtându-ne de solul fertil din care am ieșit. Ne adâncim în visuri și vise reci. Cădem în pericole și păcate aparent inofensive. Luptăm cu noi înșine.
Aflată deja la marginea pădurii, aproape de civilizație, incursiunea mea s-a terminat brusc, pierdută fiind în gânduri. Când am revenit acasă, orice întrebare fără răspuns s-a pierdut în moleșeala serii. Un lucru este cert.
Natura nihil frustra facit.