Sunt un umil obiect al impermanenței umane. O bucată de carne în stare avansată de putrefacție, aflată la mijlocul termenului de valabilitate. Entropia mă consumă încet, dar sigur. Nu am frică de moarte. Sau poate doar așa cred. Am frică de lipsa mea de frică de moarte.
Mă simt mâncat de gânduri, de posibilitățile unui viitor incert. Adorm și mă trezesc lângă același trup rece, dintr-un bloc de marmură la care sculptez de câteva decenii, încercând să-i dau o formă feminină, conform standardelor vremii. Doar că acestea se schimbă constant.
Sunt grăbit și neîndemânatic. Pare că nu am un simț al esteticului bine stabilit. Iar dacă l-am avut cândva, l-am pierdut în negura timpului, sub influența criticilor de artă ce m-au redus la praf de stele, tot cioplind în ele. Acum lucrez cu o daltă fină, potrivită mâinilor mele firave, și un ciocan greu, obosit de atâtea lovituri intentate asupra sufletului.
Nu am altul. Atât mi-a fost lăsat moștenire. Dar e bun, încă. Mânerul de lemn s-a tocit și a luat forma strângerii apăsate a mâinii mele drepte, stângace. Mai bine eram stângaci de la început.
Oare s-ar fi întâmplat la fel?
Acum e prea târziu pentru regrete, întrebări fără răspuns și alte bazaconii de minte nevrotică.
Am mereu cu mine trei discipoli negrăitori, cu gheare ascuțite – tot pentru finețe –, adunați de pe drum, de-a lungul a câtorva ani. Dacă m-ar vedea cineva în salopeta de lucru, mânjită cu sânge, ar spune că sunt un criminal în serie, iar eu aș râde isteric. N-am terminat nici măcar un prim exponat, darămite o serie.
Cel mai greu e noaptea. Uneori, luna se ascunde sub nori, iar lumina este insuficientă. Lovesc atunci în piatra rece fără milă. Prea mult, prea adânc. Această sculptură trebuia să fie în mărime naturală, dar din prea mult zel al nopților cu pricina, am redus-o la o miniatură.
O contemplez și mă întreb de ce nu am avut mai multă răbdare, să lucrez în taină, sub soarele rece de iarnă. Nimic nu se ascunde sub soare. Niciun gând, nicio dorință, nicio incertitudine.
Aș numi-o Galateea, dar nu îndrăznesc să mă gândesc că aș putea fi capabil de o asemenea perfecțiune. Mai mult, aș mânia zeii, și nu mi-aș permite un asemenea sacrilegiu. Pedepsele feminității sunt printre cele mai aspre.
Dar mă întreb, ce mi-ar mai putea lua din mine?
Nu caut un răspuns, totuși. Prefer să plec capul sub puterea divinității. Ei m-au adus aici. Ei trebuie să știe ce să facă cu mine.
În jurul statuetei miniaturale am lăsat un drum de piatră sfărâmată și l-am dus până la pat. Să am, la trezire, amintirea nopții ce a trecut. Îi zic timid „Calea Lactee”, din praf alb, ca de stele.
Nu am cum să mă rătăcesc vreodată. Am lăsat bucăți din mine din trecut până în viitor. Dar, având două picioare stângi, nu reușesc să merg niciodată spre dreapta. Sau nici măcar drept.
Oricât aș încerca, nu pot ține pasul. De ceva vreme stagnez.