„Capul plecat sabia nu-l taie”
Îmi spunea mama în momentele mele de rebeliune timpurie. O priveam cu ochi mari. „Nu te mai uita la mine ca o bufniță!”. O acompania mezinul familiei: „Buc-ni-ță!”. Atunci, spune-mi de ce să mă plec sabiei privilegiului și a maturității nepretinse?
Eu nu mă voi pleca! Sunt de neclintit! Mi-a ajuns. Sau poate doar așa cred. Dar de ce aș crede asta? De ce mintea mea distorsionează imaginea lumii pe care o iubesc, o prețuiesc? De ce mă simt totuși așa, dacă nu este adevărat? Cum să am încredere în mine, când arunc în mod constant bolovani în temelia propriei existențe? Un zid ars, stropit cu vinars, între mine și temerile mele.
Mă întreb dacă am vreo esență. Iar dacă da, mă întreb dacă aceasta apasă greu pe sufletul meu, ca smoala topită în asfalt de o zi fierbinte de vară. Pesado, asado. Nu am îndrăznit să-mi imaginez vreodată că aceasta ar fi vreun fluid nobil, opalescent, infuzat cu flori și doină. În mare parte pentru că îmi lipsește grația – nonșalanța divină. Sakura. Pentru că în mine a existat mereu un foc destinat să pârjolească interiorul, să mistuie Eul, să-l transforme în cenușă. Sunt un destructor constrictor.
Am presupus, logic, că esența mea ar fi sâmburele greu, împietrit, al unui fruct putrezit, ce protejează sămânța fragilă a ceea ce putem deveni, până când suntem pregătiți să încolțim. Așa cred că sunt toate sufletele noastre, ce ies la lumină sub povara grea a acestei lumi. Legile Păcatului Originar. Ne naștem cu mărul discordiei în inimile noastre. Cu o singură sămânță din Arborele Cunoașterii. Busola Binelui și Răului. Nebunie pură învăluită în Tungsten.
Înainte să fim oameni, am fost Natura însăși. Asta până când am fost alungați din Grădina Edenului pentru că ne-am exercitat liberul arbitru. Așa am devenit Natura Umană, segregați între Anarhiști și Stoici. Uniți într-o spirală a morții, fie căutând sens și nemurire, fie pocăindu-ne pentru păcate și cerând iertare într-absolut. Dacă focul nostru este suficient de puternic, va topi metalul greu doar atât cât să elibereze sămânța adevărului din capsula sa. Totuși, trebuie să fim precauți. Procesul este o alchimie a sufletului, iar Creatorul este împotriva oricărei intervenții asupra țesăturii întortocheate a realității.
Mă voi pleca, și voi arde, și mă voi transforma în cenușă atunci când va fi necesar. Poate că valurile goale ale ființei mele zgomotoase se vor sparge în cele din urmă la malurile Sale pustii, din nisip negru născut din furia Teidei, și Îl vor mânia. Atunci mă Va lovi și mă Va exila în Nebunie cu tot cu armura mea de Tungsten. Acolo mă vor aștepta râuri de lapte și drumuri presărate cu flori de cireș și paulownia, crescute din cenușa radioactivă a războaielor ce-au fost.
Nigredo – Albedo – Citrinitas – Rubedo