Acum câteva nopți am avut un vis ciudat. Se făcea că eram la o așa-numită “soirée”, într-un viitor incert. Știam despre soirées de la prietena mea Mădălina. Acum câțiva ani am vizitat-o la Toulouse, iar într-o seară, în timp ce ne plimbam pe malul Garonnei în apropiere de Pont Neuf, am zărit prin geamurile clădirilor vechi de pe promenada, oameni cu pahare de vin în mână. Zâmbeau și discutau șarmant, pe fundalul unei muzici discrete. Părea o scenă decupată dintr-un film. Mădă mi-a vorbit atunci despre evenimentele sociale ale francezilor.
În visul meu, aveam o discuție aprinsă cu un domn, despre o carte, sau poate doar mi se părea. Îmi amintesc chinul prin care treceam, încercând să găsesc câte un cuvânt pe care să îl rostesc în grabă, sperând că fluxul conversației nu va avea de suferit. În zadar! Pentru prima oară, am visat în limba franceză.
M-am trezit de dimineață copleșită de regret. “Nici măcar în visele mele”, mi-am spus. Mi-am amintit de școala generală și cât de greu s-a lipit franceza de mine. Norocul meu că domnul profesor Chiamil, un om blând și înțelegător, avea suficientă răbdare să prezint ce que j’ai préparé pour aujourd’hui.
Sunt o persoană nici prea credincioasă, dar nici prea spirituală. Sunt, ca oricare om, undeva la mijloc. Îmi plac scrierile lui Carl Jung și nu de puține ori am cedat îndemnului acestuia de a-mi analiza visele. În fapt, nu acord prea multă atenție viselor, dar nici nu pot să le ignor. În deosebi, pentru că nu de multe ori mi le amintesc, dar când o fac, nu ratez ocazia de a investiga ce gândesc atunci când nimeni nu e de veghe. La urma urmei, visul suntem noi.
Însă acest vis nu era unul de luat în considerare. Poate este doar regretul meu de a nu aprofunda limba și posibilele consecințe ale lipsei mele de conștiinciozitate – atât de frivolă, să nu pic în ridicol la o soiree.
M-am ridicat din pat și mi-am început ziua, fără să bănuiesc ce avea să urmeze. Pe la mijlocul zilei, mama m-a contactat pentru a-mi da de veste că verișoara ei, Ana-Nuți Ivanov, ne-a părăsit. M-a copleșit o tristețe adâncă.
Liberté, Égalité, Fraternité
Am cunoscut-o pe Nuți diferit de mama, într-o ipostază mult mai serioasă. Îi spuneam “doamna profesoară” și așteptam cu nerăbdare orele dumneaei. Îmi preda franceză la liceu. Clasa mea era formată din elevii de la mai multe școli din Mangalia și împrejurimi. Astfel încât, la orele de limbă străină, o parte din noi studiam franceză, iar cealaltă germană, simultan, în două clase diferite.
Într-o marți, în clasa a noua, ora de germană a fost anulată, elevii urmând să asiste împreună cu noi la ora de franceză. Această nouă circumstanță a creat valuri printre colegii din clasă. Atât de puternice încât au alimentat discuții aprinse pe toată durata pauzei, despre ce este și ce nu este corect. Concluzia finală a dezbaterii era în fapt organizarea unui “coup d’ecole”.
Planul prevedea, printre altele, un chiul organizat al întregii clase. Condiția era să plecăm toți, astfel încât să putem invoca prezumția de nevinovăție în fața doamnei diriginte. Pledoaria noastră se limita la faptul că am înțeles greșit informația referitoare la ora anulată. Destul de bine pentru cincisprezece ani. Eu nu am putut face parte din această rebeliune. Mama ar fi aflat de absența mea încă dinainte să ajung acasă. În consecință, la oră am rămas eu, prietena și colega mea de bancă Mihaela și Costi, un coleg de la germană. Eu de frică, ea din solidaritate.
De ce Costi a ales să rămână, este încă un mister. Însă tind să cred că între noi, copiii care nu se regăseau în niciun grup, exista un cod de onoare pe care nu îl încălcam. De menționat este că restul colegilor mei au primit absențe, iar eu am fost supusă unor răutăți, din lipsa de fraternitate. Nu am putut să plec. O priveam ca pe o situație de trădare – Et tu, Brute?
Doamna profesoară Ana Ivanov era mereu prezentă. La scoală, în viața de zi cu zi, gata să iți spună o vorbă bună sau poate o curiozitate, ceva interesant. Vorbea mai multe limbi străine, o femeie cultă, citită, intelectuală. Vorbea și rusă, iar felul ei rezervat mă făcea să cred că în tinerețe a fost, poate, un spion. Îi plăcea să studieze viața. Iubea atât animalele cât și oamenii. Era în special atașată de nepoata ei bună, Elena. Probabil pentru că și Elena are o fire la fel de enigmatică și introspectivă, alegând și ea aceeași meserie – este profesoară de engleză.
La ore venea pregătită cu materiale didactice alese, ne vorbea despre Revoluția Franceză și de semnificația ei, despre societatea și cultura lor. O dată ne-a învățat imnul național, La Marseillaise. În rarele ocazii în care l-am mai auzit după aceea, părea mereu cântat în același ton – vocea doamnei profesoare. Pentru cine avea ureche si dorință să asculte franceza, limba iubirii. Eu o apreciam mult, atât pe Nuți cât și pe doamna profesoară. Mereu mă încuraja să vorbesc în franceză, îmi spunea că orice limbă străină învățată, deschide omului un nou orizont.
Avea părul șaten, până la umeri, cu o cărare bine definită și breton ușor într-o parte. Purta ruj roșu cărămiziu și dermatograf, care însă abia se zărea din spatele ochelarilor de vedere cu rame clasice, aurii. Deseori avea o eșarfă fină răsucită în jurul gâtului și o pălărie discretă, dar chic. Era o doamnă cochetă. I se potrivea perfect meseria, avea acel je ne sais qoui din eleganța si rafinamentul franțuzoaicelor dar și din reziliența și puterea româncelor. Era undeva la mijloc.
Citea, printre altele, Dilema Veche și Adevărul de weekend. Mi-a povestit ulterior Elena că a trecut pe la magazinul de ziare pentru a îi da și doamnei vânzătoare tragica veste. Aceasta și-a exprimat regretul, și i-a spus că Dilema o aducea în doar două exemplare, unul pentru Nuți și unul pentru un alt client.
A ales să fie singură și poate că nu a fost neapărat o alegere, ci așa s-a întâmplat. Poate că acesta este semnul absolut al libertății. Să fii cine vrei să fii și să trăiești cu consecințele alegerilor tale, să fii un om asumat. Uneori, mai în glumă, mai în serios, mama îmi spunea că dacă mai stau mult cu nasul în cărți, o sa ajung ca doamna Ivanov. Pe mine mă bucura acest gând, căci o viață dedicată cunoașterii mi se părea un ideal, o lume în care eram stăpâna propriului destin.
Poate că mai mulți dintre noi am fi ca doamna Ivanov, dacă am avea curajul să ne oprim puțin din goană și să ne dăm timp nouă înșine. Cert este că în fața morții suntem egali. Doamna profesoara Ana Ivanov s-a retras definitiv într-o zi de marți, pe ultimul drum nefiind singură, ci condusă de rude, oameni dragi, foști colegi și foști elevi.
O prezență discretă, dar prezentă în viața atâtor elevi și oameni dragi. O inspirație pentru multi, rămânând în inimile noastre așa cum a rămas și in a mea.
Adieu, madame professeure!
Spre seară, am contemplat asupra vieții și a morții, dar și asupra visului meu. În dimineața zilei următoare i-am scris prietenei mele, Mihaela, despre moartea doamnei profesoare de franceză. Ne-am amintit amândouă de orele de școală, cât și de ghidușiile adolescenței. I-am povestit și despre vis și de nefasta coincidență ce l-a urmat.
Nu a trecut nici măcar un ceas de când am vorbit cu Mihaela, iar aceasta îmi scrie că ziarul local a anunțat trecerea în neființă a profesorului de Limba și Literatura Franceză Chiamil Erhan de la Școala Gimnazială Gala Galaction. M-am întristat enorm.
Bonjour!
L-am cunoscut pe domnul profesor Erhan Chiamil la prima mea oră de franceză, în clasa a cincea. Numele dumnealui îmi suna franțuzesc. Nu știam mare lucru despre Franța atunci, dar țin minte că mă întrebam dacă nu cumva e un francez misterios, pe nume Quiamille, care s-a îndrăgostit de România și a rămas pe meleagurile noastre. Omologul său de la germană se numea Boris Feig.
Domnul profesor nu a fost nici francez, nici român. Era de etnie tătară, se trăgea, probabil, din vechea Dobroge, aflată la poarta Orientului, cu ale sale fascinante culturi. A fost undeva la mijloc. Norocul nostru că ne-am născut la confluența atâtor civilizații.
Prima oară când a intrat în clasă, ne-am oprit într-o clipă din toate năzbâtiile pe care le făceam și am rămas nemișcați preț de câteva secunde. Din spatele meu s-a auzit un “bonjour” grav și hotărât. A fost aproape ca un ordin, să trecem la locurile noastre și să ne pregătim. Zis și făcut! Ne-am așezat în bănci, iar domn’ profesor a venit în fața clasei. Un om înalt, cu o prezență impunătoare. Înainte de fiecare lectură în clasă, își dregea ușor vocea, amplificându-și astfel autoritatea. Vorbea franceză într-un stil melodic. Cred că dacă și-ar fi dorit, ar fi ajuns un cântăreț foarte cunoscut. Avea ceva din vocea lui Joe Dassin.
În ciuda staturii acestuia, era un om blând, înțelegător, înțelept și amuzant, precum un francez. Când ne-a vorbit despre expresia merci beaucoup, ne-a explicat ca beaucoup are un omofon în limba turcă. Un cuvânt colocvial și vulgar, același cu merde din franceză. Colegii care știau deja ce înseamnă, chicoteau, iar când am aflat și noi ceilalți, chicotitul a izbucnit rapid într-o criză de râs. Am mai auzit și folosit de atunci merci beaucoup, și de fiecare dată mi-am amintit de clipa aceasta.
Purta costume în nuanțe neutre, de bleumarin, gri și acel bleu-gris specific anilor 2000, cu cămăși lejere, uneori cu buzunare. Copii fiind, în glumă, puneam porecle tuturor profesorilor. A domnului Chiamil era “Piele-Lungă”. Nu din răutate, ci mai degrabă din admirație și respect. Pe noi, cei mai scunzi, ne ajuta să ștergem tabla unde nu ajungeam. Domnului profesor de istorie îi revenise “Mussolini”, după o oră despre fascismul italian.
De menționat este că proful de franceză era prieten cu proful de istorie. Uneori mă gândeam cum aceștia discută în cancelarie despre materiile lor. Domnul profesor de istorie ne adresa deseori, la ora de istorie, cate-un “Silence!” serios, parcă rostit de domnul Chiamil. Alteori mă întâlneam cu dumnealui în fața cancelariei, dimineața când ajungeam la scoală. Stătea într-o parte a intrării și fuma dintr-o țigară. “Bună dimineața, domn’ profesor!” “Bon matin, Necșulescu!”.
La nivel general, clasa noastră nu a excelat la limba franceză. Avea doamna dirigintă o vorbă, “greu la deal cu boii mici”, și nu o spunea de rău. Era mai mult faptul că nu conștientizam, la vremea aceea, utilitatea unei alte limbi, și nu ne cultivam suficient curiozitatea, distrași fiind de aventurile copilăriei. Nu eram neapărat leneși, dar ne lipsea entuziasmul. Cu toate astea, dintre noi toți s-a remarcat o elevă model, printr-o înțelegere rapidă a limbii, a culturii, și cu eleganța în vorbire a unei franțuzoaice autentice.
Avea o pronunție perfectă și scria cele mai frumoase compuneri. Domnul Chiamil era foarte fericit că într-un final are un elev bun de trimis la olimpiadă. Pană la urmă, asta e satisfacția deplină a unui dascăl, rezultatele elevilor conștiincioși. Era mândria clasei și pe deplină dreptate. Este vorba despre prietena mea, Mădălina Mîndru, de la Toulouse. Cu toate acestea, domnul profesor Chiamil nu și-a pierdut niciodată răbdarea cu noi, ceilalți. Îi apreciez îndârjirea cu care ne explica formarea timpului passé composé, cât și diferența dintre etre și avoir.
Ne povestea deseori cu bucurie în glas despre fiica lui, tot profesoară, dar de engleză. Mă gândeam că așchia nu sare departe de trunchi, și că talentul lingvistic este o caracteristică de familie. Acum înțeleg, de fapt, că este mai mult decât atât. Domnul profesor a transmis, de fapt, iubirea lui pentru omenire – pentru o altă cultură, pentru cunoaștere, pentru formare. Prin asta, va rămâne mereu în inimile noastre.
Bonne nuit, domn’ profesor!
Ziua aceasta a trecut și mai greu, contemplând din nou asupra vieții și a morții. Era mai ușor în copilărie.
Unus Mundus
M-am trezit în dimineața următoare bântuită de același gând, același vis.
Nu am știut din totdeauna cum să reacționez la aflarea veștilor despre moarte, chiar dacă trăirea inițială e mereu aceeași. Copil fiind, vedeam viața cu alți ochi. Când auzeam de moartea cuiva, îmi spuneam în gând “azi ești, mâine nu ești”. O auzisem și eu de la alți oameni, și era suficient pentru mine, explica absența. Înaintând în vârstă, atât golul rămas cât și permanența acestuia devin imposibil de explicat în simple cuvinte. Poate doar într-o limbă precisă și definitivă, o limbă moartă.
Mă gândesc că poate dificultatea mea de a mă exprima, din vis, nu are neapărat legătură cu insuficiența în aprofundare. Poate ține mai mult de memorie, de oamenii și lucrurile pe care tindem să le uităm, în timp. Poate este un tip de mutism selectiv, vis-a-vis de limba franceză și de viață. Cuvintele se simt acolo, îngropate într-un mic sertar al minții, dar niciodată de găsit. Probabil mi-a lipsit suficientă pasiune.
Nu pot să nu mă gândesc totuși la succesiunea imediată a pierderilor acestea uriașe, dar ce sens să dau morții, în toată puterea ei?
Jung le-ar numi sincronicități. Acele coincidențe în care anumite evenimente par să fie conectate într-un mod semnificativ, dar fără o relație cauzală evidentă. O conexiune a gândurilor minții și a unui eveniment exterior, care nu are neapărat o explicație rațională. Tocmai lipsa acestor legături cauzale sau raționale conferă un sens profund experienței.
Ar spune că aceste sincronicități nu sunt o pură întâmplare, ci evenimente aflate în strânsă legătură cu idea unei lumi unitare, unde toate lucrurile din univers sunt interconectate la nivel fundamental, observatorul și fenomenul observat provenind din aceeași sursă – Unus Mundus.
Nefiind nici prea credincioasa, dar nici prea spirituală, încerc să înțeleg moartea așa cum este ea: un lucru complet natural, o certitudine cu care ne naștem. Până la urmă, totul din jurul nostru este sortit să se consume la un moment dat, este legea firii. Înflorim și ne veștejim împreună cu anotimpurile doar până într-un punct fix. Probabil că, daca am fi mai conștienți de inevitabilitatea morții, nu am fi în stare nici măcar să trăim. Frica aceasta de necunoscut este, de fapt, dorința zilei de mâine.
Poate chiar există un tip de ordine sau măcar un sens profund în univers, dincolo de dogmele cunoscute deja, sau pur și simplu dincolo de rațiune. O balanță corectă, dar crudă. Poate că a trăi cu adevărat se află tot undeva la mijloc, între a te naște și a muri, între amintire și uitare.
Verba volant, scripta manent.
In Memoriam
Prof. Ana Ivanov
Prof. Erhan Chiamil